Modelul concentric al regionalizării și viabilitatea acestuia în România

Text publicat de ”Jurnalul de Hațeg” în iulie 2013

Regionalizarea trebuie să urmeze o cale concentrică sau suprapusă.

Aspectul concentric sau stratificat al regionalizării presupune o strânsă legătură între regiunile României, iar criteriile de bază trebuie să fie acelea care promovează performanţa, competenţa şi un nivel calitativ de evoluţie şi emulaţie.

Regionalizarea poate aduce şi un plus de atentă monitorizare din partea administraţiei centrale a ţării şi celei europene pentru respectarea acestor criterii.

O structură regională trebuie să fie parte integrantă într-o concentricitate sau

într-o “stratificare” teritorială.

Nu putem gândi regionalizarea în România fără a ne îndrepta privirea către beneficiile pe care le-ar aduce în primul rând economiei naţionale şi în al doilea rând prin prisma contribuţiei la economia Uniunii Europene.

”Autonomia” în virtute de regionalizare, înseamnă în primul rând o mai bună deschidere către ceea ce numim o societate în care echilibrul valorilor şi echitatea aplicării drepturilor şi obligaţiilor dobândesc variaţiunea perenităţilor din spaţiul regionalizat.

În altă acepţiune, regionalizarea presupune adaptarea în echitate şi în reciprocitate la coordonatele democratice stabilite de Uniunea Europeană, respectând şi promovând valorile tradiţionale din cadrul regiunii, ca parte integrantă a însumării valorilor naţionale.

Regionalizarea urmăreşte într-o primă măsură aspectul antreprenorial de iniţiat, dezvoltat şi desăvârşit atât în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale locale cât mai ales în ceea ce priveşte încurajarea aspectului investiţional privat local.

Putem discuta în acest sens de o ”autonomie” care privilegiază specificul regiunii din perspectivă umană lucrativă dar şi prin valorificarea resurselor naturale din regiune.

Aspectul etnic este marginal atunci când intenţia „autonomiei” se îndreaptă către aptitudinile omului de a contribui la evoluţia economică a regiunii, în interesul ţării şi pentru o contribuţie cât mai consistentă la economia Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte exigenţele legislative pentru proiecte şi antreprenoriat, investiţii şi resurse umane, prin regionalizare pot să devină un ”decalog” care să călăuzească resursele umane către edificarea diversităţii valorilor, pentru interesul naţional.

Să nu ignorăm riscul care poate să vină din partea unor regiuni, care au o relativă majoritate etnică, la nivel regional, dar nesemnificativă raportat la România, şi care la un moment dat pot încerca să fractureze planul regional deja întocmit, adică să refuze concentricitatea sau stratificarea deja existentă.

Un alt impediment înainte regionalizării în conexitate cu cel descris ar fi acela în care să  existe o discrepanţă de ”putere” ori ”aport” decizional între regiune şi autorităţile centrale al căror rol este să vegheze la respectarea/ garantarea democraţiei şi a regulilor acesteia în regiune.

Cel mai mare risc este însă cel al politizării instituţiilor sau tentaţia politizării regionalizării prin înlocuirea interesului regional şi implicit naţional, cu un interes de grup, care să vizeze interesele personale ori „politruceşti”.

Tocmai de aceea atunci când se pune în discuţie regionalizarea este imperativă detaşarea de factorul politic şi urmărirea intereselor populaţiei din teritoriul dat spre un calitativ al vieţii şi o armonie a relaţiilor în regiune indiferent de factorul etnic, cu respectarea şi ocrotirea valorilor României.

Într-un spaţiu regional se pot iniţia proiecte care să cuprindă într-o diversitate de activităţi, un mai mare profit şi o mai mare productivitate, datorită modului de acţiune centrat pe sursele, resursele şi oportunităţile oferite de regiune.

Este mult mai uşor de identificat din interior şi de amorsat un plan antreprenorial şi este mult mai bună coeziunea de idei pentru proiecte într-un plan regional, fiindcă fundamentele se realizează în virtute de profunzimea ”legii locului” şi mai ales în raport de realitatea oferită de către acesta.

În altă accepţiune, aducem în discuţie reperele intrinseci, care presupun aspectul tradiţional, apoi relaţiile „de cutumă” dar şi capacitatea ori puterea de adaptare care sunt în reciprocitate cu realităţile economice, fiscal ori financiare, care stimulate pot atrage un profit considerabil, care poate fi reinvestit prin joncţiunea cu alte concepte antreprenoriale sau de proiecte iniţiate în celelalte regiuni care sunt parte din concentricitate sau “stratificare”.

Este foarte importantă de asemenea începerea şi consolidarea unor legături între regiuni pe baza unor ”filiaţii” de idei antreprenoriale sau proiecte care produc profit.

Reinvestirea acestui profit în alte oportunităţi cu profil economic, social, cultural, sportiv etc care să fie stabilite printr-o evaluare corectă şi imparţială de către administraţia centrală şi garantate de către reprezentanţii Uniunii Europene.

Cele mai bune surse de profit regionale trebuie privite într-un mod concertat pentru a se putea oferi exemple, fără însă mijlocirea unui monopol, ca evoluţie antreprenorială şi reuşită de proiecte.

Profitul acumulat trebuie alocat în funcţie de planul/ proiectele de reinvestire în spaţiul regiunii. În cadrul regiunii fiecare oraş sau spaţiu teritorial poate să îşi aducă o contribuţie, în funcţie de specific, la evoluţia economică, socială, culturală, civică, într-un spirit de ”competiţie” util României şi către o promovare cât mai coerentă şi concretă a valorilor regionale implicit româneşti în Uniunea Europeană.

În fapt, regionalizarea trebuie să atragă o mai mare forţă de reuşită în proiectele propuse spre aprobare Uniunii Europene, prin conjugarea eforturilor şi stabilirea clară a propunerilor pentru investiţii, care să aducă un profit concret.

Dezideratul regionalizării ar trebui să fie în primul rând lupta împotriva corupţiei care a existat şi există atunci când discutăm de accesarea fodurilor europene pentru investiţii şi prin aceasta promovarea unei atitudini transparente care să încurajeze corectitudinea sub toate aspectele.

În drept, cred că prin regionalizare România poate să îşi întărească poziţia de ţară membră a Uniunii Europene, prin tocmai atingerea obiectivelor economice, culturale, educaţionale, istorice, civice, sportive etc din perspectiva unei abordări punctuale şi prin adoptarea unei atitudini care să respecte democraţia.

Cooperarea între regiuni trebuie să fie bazată pe sprijin reciproc şi pe shimbul de experienţă, pentru a evita astfel derapajele, discrepanţele şi blocajele economice.

Am ales câteva exemple de reper în ceea ce priveste rolul pozitiv al regionalizării în România.

Primul exemplu ar fi din spaţiul oraşului Haţeg, din judeţul Hunedoara care poate contribui la partea Regională Banat, prin turism, având Munţii Retezat, Sarmizegetusa, Cetatea Colţ (sau „Castelul din Carpaţi”, a lui Jules Werne), dar şi prin Biserici vechi şi Mănăstiri Ortodoxe ca centre de cultură, istorie şi spritualitate naţională. 

Apoi tradiţia în producerea berii prin marca ”Haţegana” ar putea fi readusă la Haţeg, având în vedere că apa de munte poate da acesteia un gust special dar şi tradiţia în ceea ce priveşte producerea de virşli care aparţie de specificul rural al zonei.

Al doilea exemplu ar fi din spaţiul oraşului Cluj, care poate contribui la partea Regională Românească Transilvania, prin simbolul sportiv universitar polivalent, Universitatea Cluj, apărut în 1919 odată cu Teatrul Naţional din Cluj. 

Ambele pot fi parte ale promovării cultural –sportive prin tradiţie, onoare şi fidelitate.