Amintiri din Călan, orașul copilăriei mele (1)

Frânturi de amintiri

Dedic aceste clipe minunate prietenilor copilăriei, pe care după ce am plecat la Hațeg, i-am uitat și cărora le datorez cea mai frumoasă parte a veiții mele. 

Bunicilor mei dragi, Andreoi Ioan și Maria, le dedic de asemenea aceste amintiri cu regretul că niciodată nu voi putea să le răsplătesc iubirea cu care mi-au împlinit copilăria. 

Vă rog să-mi iertați eventualele erori în amintiri, dar a trecut multă vreme de atunci, și să fiți îngăduitori cu mine ori să mă corectați cu blândețe. 

Pe măsură ce voi recupera această parte a vieții mele voi descrie atât cât îmi permite timpul, memoria și cât voi mai putea discuta cu bunicii mei despre copilărie.

Orice corectură pertinentă este necesară în aducerile mele aminte. 

Le mulțumesc celor care m-au ajutat prin consultanță la alcătuirea acestui început.

La început 

De o vreme am început să caut în sertarele cu amintiri, copilăria mea petrecută cu bunicii mei, care și astăzi îmi bucură inima și privirea la fiecare revedere.

Am văzut lumina zilei în Hunedoara, în 13 aprilie 1977, la Hunedoara. Copilăria mea însă a început la Călan, în momentul când nu puteam să pășesc decât de-a bușilea.

A mai fost o încercare „să intru în rând” dar după ce am dat dovada rezistenței la sistemul de grădiniță din anii comunisului, familia și-a dat seama că imaginea mea în privinţa copilăriei era cu totul alta.  

Regretul bunicilor mei a fost mereu străbătut de faptul că singura grădiniță pe care o știau ei cu vorbire în limba germană din zonă fusese desființată.

Astfel că am ajuns într-o zi să părăsesc orașul Hațeg, și până la momentul începutului de școală, să fiu prezent în orașul Călan. Îmi amintesc că bunicii mei mă aduseseră la Hațeg și au făcut cumva ca eu să fiu dus la vecinii de la etajul 4 pentru ca ei să plece pe furiș la Călan. Ei bine fix când se pregăteau să plece, brusc am început să plâng și să dau semne de plecare și eu. Din acel moment am poposit în brațele bunicului meu și de acolo am ajuns la Călan.

Pot să numesc „leagănul şi bucuria copilăriei” perioada petrecută la Călan, împreună cu bunicii mei dragi, Maria și Ioan.

Strada pe care am locuit se numea Bradului 9 cu 16 cum îi plăcea bunicului meu să o numească. Un loc în care ”călănenii” își gospodăreau fiecare pasaj de grădină, un semn al conservării instinctului de proprietate, într-o perioadă când comunismul își continua întețit ravagiile în România. Oameni de toate categoriile sociale, gospodari şi destoinici în cele ale vieţii de toate zilele, continuau o tradiţie bine înrădăcinată de vremea trecutului.

O copilărie petrecută într-un oraş industrial și în egală măsură intelectual, edificiu capitalist odinioară, prin Max Auschnit şi alte instituții cu oameni foarte bine pregătiți profesional, care mai apoi a fost pus sub amenințarea cotropirii de către comunişti, dar rămas prin acea latură afectivă moștenită, neschimbat în cele privitoare la conştiinţa de sine a muncitorimii și intelectualității, care a refuzat lagărul, tacit sau direct, înțelept sau ironic, fără vreo tentaţie a „decăderii în timp” împusă de comuniști.

Muncitorimea și intelectualitatea din Călan şi-au păstrat felul de a fi şi de a cugeta, ca atare nu era vorba despre o masă amorfă de oameni ci mereu a fost un organism viu prin sine însuşi, care ştia să reacţioneze când era vorba să menţină vitalitatea spiritului real muncitoresc și intelectual moştenit.

O amintire despre un om

Un om enigmatic pentru mine, a fost jurnalist în anii de dinaintea încuibării comunismului, după cum îmi povestea ulterior bunicul meu despre el. Domnul Pirnea se numește acest om, cel care locuia la parter, îmi amintesc că aduna în jurul lui tineri şi vârstnici deopotrivă şi le istorisea pasaje din istoria trăită. Am fost un martor discret, copil al acelor vremuri, chiar dacă nu înţelegeam eu prea multe, ştiam că vorbele domnului Pirnea erau importante din moment ce toată lumea asculta într-o linişte deplină tot ce povestea.

O amintire despre fumul de la cocserie

Nici cer şi nici pământ nu se mai zărea atunci când fumul se ridica ameninţător spre cer şi mai apoi se aşeza către pâmânt. Era semnul cocseriei, îmi spunea bunicul meu, care lucra la Uzină. În Călanul Vechi, casele căpătau culoarea specifică oreaşelor industriale iar Călanul Nou reuşea să îşi păstreze mediul încojurător armonios pentru că fumul se risipea până să ajungă la case şi grădini.

Îmi amintesc copil fiind momentele când priveam de la balconul blocului în care locuiam împreună cu bunicii mei iubiţi, cum norul de fum se aşeza ca o perdea peste Oraşul Vechi.

Dincolo de acest fapt care astăzi este doar o amintire tristă a trecutului, rămâne în inima mea peisajul frumos al unui oraş minunat, Călanul, un loc bine aşezat din toate punctele de vedere. Într-un mecanism multietnic şi multicultural, îşi păstra şi purta cu mândrie simbolurile trecutului, în acelaşi timp nu se lăsa invadat de un prezent care refuza orice tentaţie a eliberării.

O amintire despre „Radio Europa Liberă”

Nu pot să uit niciodată faptul că seara după ce se încheia propaganda la tv, undeva la peretele care despărţea sufrageria de cameră, bunicul meu asculta „Radio Europa Liberă”. Erau vremuri când aflam veşti despre ţara noastră, fără a fi obligaţi să ascultăm în şoaptă, de la radio. Din toată frenezia discursului se înţelegea foarte clar că lespedea se pregătea regimului Ceauşescu.  Faptul că lespedea a fost pusă mişeleşte şi mârşav, spre smintirea naţiunii române, de către eşaloanele doi, trei şi patru ale regimului ori câte or mai fi fost am putut vedea în cei 25 de ani ai distrugerii sistematice a României.

O amintire de la scăldat

Şi totuşi cine uită de locul numit „Bărâce”, acolo unde mici fiind ne duceam singuri sau cu bunicul ori unul dintre părinţi, să ne scăldăm?„Streiul” era prea adânc şi periculos, iar trecerea aveam să o fac mai târziu. „La Bărâce” eram ca puii de răţuşcă, ne scăldam într-un mic ochi de apă şi ne alergam unii pe alţii prin preajmă.  La „Strei” era cu totul altfel şi altceva. Îmi amintesc că eram cu fratele meu, bunicul meu şi cu Florin A într-o zi la Strei şi am făcut glume pe seama unor gâşte care veneau şi ele la scăldat. Le-am încolţit undeva la mal şi abia au scăpat de noi. Înainte de pod era un loc nisipos unde apa ajungea şi până la gât. Ei bine acolo ne scăldam până nu se dădea drumul la baraj şi apa creştea simţitor.

O amintire de pe coclauri

Era un loc în care mergeam împreună cu Valeriu S, un băiat deosebit și foarte curajos cu care stăteam uşă în uşă, numit „pe Măgură”, pentru noi totul era iniţiatic, o drumeţie unde descopeream locuri sălbatice şi mai ales ”ţăpărie”, adică lăcuste mici şi mari care săreau înaintea noastră de parcă vroiau să ne îngreuneze drumul. Mergeam cu tatăl lui Valeriu S, domnul S, despre care bunicul meu spunea că prindea la Uzină şobolanii, iar pe câmp sau la munte şerpii, doar cu mâna, fără să se teamă de muşcătura lor, un om foarte curajos. Îmi amintesc cum am deprins câteva cuvinte în greacă de la bunica lui Valeriu S, o femeie foarte înțeleaptă, cu un umor fin și mai ales cu dragoste pentru semeni.

O amintire de la Stadion

Erau unele meciuri de fotbal la care ne strecuram pe teren şi ajungeam să stăm în spatele porţii apărate de omul de fotbal Alexoi. Îmi amintesc că tot chihoteam şi râdeam iar sportivul Alexoi striga la noi „mă, dacă iau gol, vă mănânc”, iar noi fugeam cât colo râzând. Altă dată veneam cu alţi prieteni şi încercam să jucăm la o poartă cu mingea, dar omul care păzea stadionul după ce realiza că sunt intruşi, venea şi ne fugărea cu ce-i venea la mână. Iarna ne dădeam cu sania în incinta tribunelor sau în parcul care era la câţiva paşi de stadion.

Mai multe amintiri din diverse contexte

Tanti Agripina era cea care mi-a făcut o căciulă din lână pe care am descoperit-o chiar în acest an 2014, pusă într-un sertar vechi din casa bunicilor.  Bunica mea, căreia îi spun ”mama Ioaia”, de fapt numele ei este Maria, a avut grijă să păstreze chiar și micul brad artificial de Crăciun dar și podoabele cu care acesta adăpostea cele mai frumoase cadouri. Tanti Agripina cred că lucra taxatoare la autobus în Călan și se cunoaștea cu bunica mea. Tanti Florica lucra la Agenția Loto unde deseori mergea bunicul meu, care juca numere și îmi amintesc că stabilea foarte multe strategii numerologice pe un caiet.

Biserica ortodoxă din oraș

Cu toate că era vremea comunisului îmi amintesc o zi însorită când bunica mea mergea la Biserica Ortodoxă din oraș. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum stăteam în pragul Bisericii cu alții de vârsta mea și ne jucam, uneori făceam gălăgie și venea câte o bunică din Biserică să ne liniștească.

Colindul și urarea de An Nou

Colindam prima dată bunicii, apoi venea rândul vecinilor. Un comic de situație aș spune s-a petrecut atunci când ajunși la parter am confundat rânduiala colind – An Nou sau An Nou – colind. Eram la ușa doamnei A, care râzând ne-am amintit ce trebuia să facem de fapt.  Confecționam bombe, mai bine zis cei mai mari le făceau, și noi cei mici prindeam câte una și ne luam după ei bubuind în prag de An Nou. Oricum nu lipseam niciodată de la aceste sărbători și nu ocoleam niciodată prilejul de a le duce la îndeplinire.

Dr. Kaba și Hotelul din spatelel blocului

În spatele blocului nostru era un Hotel, unde erau cazați oamenii din toată țara, care mergeau la Policlinică unde era Dr. Kaba; cel puțin așa îmi amintesc de acest om, care după cum mi-a povestit bunicul meu a vindecat durerile reumatice ale bunicii mele. Mai știu că venea foarte multă lume la acest medic. Când am revenit la Călan, Hotelul nu mai era decât o ruină, un gând apăsător mi-a rămas văzând ce s-a ales de acest edificiu unde în copilărie lumea venea pentru ședere, recuperare și vindecare.

Cele mai bune bomboane, de la familia C

Din când în când vecini fiind la etaj, primeam în dar de la doamna C multe bomboane aduse din Germania. Despre familia C pot spune că întruchipa spiritul eleganței care impunea un respect deosebit din partea vecinilor. Îmi amintesc că eram foarte discret atunci când mă aflam în preajma acestei familii.

Castelul copilăriei mele

Castelul era în parcul din centrul orașului. Mă jucam în jurul acestui Castel, către care priveam foarte curios fiind la ce se petrece lăuntric. Țin minte că într-o zi am pus pecete de sânge lovindu-mă la cap din neatenția alergării în jurul său. După ce am fost dus de bunica sângerând în șepcuță și pansat la cap am ieșit la balcon să-mi atenționez prietenii de joacă despre ce s-a ales de alergarea mea haotică în jurul Castelului.