Depeche Mode - Should Be Higher (Live in Berlin)

PUNCTUL DE VEDERE Nicu Covaci si R B Giurgiu 21 martie 2016

Dar cu ”Zimbrul” din parc ce ați avut, tovarăși?

          

           Cine nu-și amintește de ”Zimbrul” care străjuia simbolic cetatea aflat în mijlocul parcului din centrul orașului Hațeg?

În mod cert doar generațiile de hațegani de după anul 2004 vor mai cunoaște numai din poze faptul că era un parc în centrul căruia se afla un ”Zimbru”, care a reprezentat frumoase aduceri aminte pentru cei mai mulți dintre hațegani.

Bine că mai există astăzi parcul și foarte bine că nu a avut soarta celuilalt parc masacrat de buldozere.

          Mă refer firește la cu totul alt parc decât cel distrus și despre care deja am scris de-o vreme. Pentru distrugerea acelui parc este destul de clar că avem din nou ”vinovați fără vină”, la fel ca în cazul falmentării industriilor care au fost tradiționale pentru Hațeg.

Dacă în 8 ani respectiv de 25 de ani de zile DNA sau/ și alte autorități competente în analiza spețelor nu s-au interesat de legalitatea acestor fapte reprobabile, atunci de ce s-ar mai sesiza tocmai astăzi?

http://catreinimasiminte.blogspot.ro/2015/01/de-8-ani-fara-parcul-din-centrul.html

          Există oare vreo generație de hațegani care să nu dețină acasă cel puțin o fotografie cu ”Zimbrul” aflat în parcul din centrul orașului? (mă refer la acei hațegani care au mai prins perioada când ”Zimbrul” era la locul normal și destinat numai lui ca simbol pentru zona Hațegului)

          Astăzi ”Zimbrul” din parc a fost exilat într-o curbă aproape de indicativul unde scrie ”HAȚEG”. Nici că se putea găsi un loc mai impropriu pentru unul din simbolurile ”Țării Hațegului” decât într-o curbă, unde cu siguranță că vizitatorii Țării Hațegului vor avea ochi numai pentru el.

          Ce contează curba pentru șoferi, mai ales atunci când se arată ”Zimbrul”, care după ce a fost rupt din locul tradițional și normal, a primit o culoare destul de ciudată?

          Oricum ar fi nu cred că este cazul să fim contrariați de acest fapt al exilului, tocmai fiindcă deja există precedentul cu parcul distrus.

Dacă ar fi să adun puțin surâs amar nu-mi este foarte greu să îmi pun în gând niște ”himere”, având în vedere anomaliile săvârșite în lungul și de-a latul vremii la Hațeg. Gândesc că dacă s-ar fi putut până și Vf. Retezat ar fi fost exilat undeva lângă ”Zimbrul” din parc, cumva la începutul curbei, dacă s-ar fi putut secționa. Este de ciudat că statuia din același parc nu a fost distrusă sau mutată ori dusă la fier vechi, pentru a confirma încă o dată un mod profitabil pentru unii de a face ”afaceri” la Hațeg dar nu și pentru oraș.

”Zimbrul” din parc a fost atât de repede mutat și fără consultarea prealabilă a hațeganilor, dacă vor sau nu să fie rupt, aiurea revopsit și apoi urcat într-o curbă, încât nu-mi mai amintesc nici măcar anul. Cosider că hațeganii trebuiau întrebați dacă vor ca ”Zimbrul” să fie smuls de la locul lui tradițional și adăugat într-o curbă destul de periculoasă pentru șoferii neatenți.

Să fi fost oare 2004? Nu mai știu anul în care s-a săvâșit exilul dar cert este că nu înțeleg ce legătură are noua ipostază care a apărut în locul ”Zimbrului” din parc cu orașul Hațeg. În acest sens am și adresat întrebarea către cei responsabili de această faptă fără sens:

Dar cu ”Zimbrul” din parc ce ați avut, tovarăși?

Mulțumesc lui Mihai Bursesc pentru foto. 

De 8 ani fără parcul din centrul orașului

La început a fost o casă veche. Aceasta a rămas frumoasă doar în fotografiile despre care își amintesc cei din generațiile care au cunoscut orașul Hațeg atât în expansiune economică cât și în declin. Casa cea veche a sfârșit în delabrare și ca atare treptat dar sigur a dispărut din peisaj. Un fapt regretabil pentru că arhitectura era superbă.

Sunt generațiile hațeganilor care după 1989 au asistat la dispariția industriilor specifice zonei prin intermediul cărora aveau un nivel de trai decent. În aceste cazuri de falimentare avem și vom avea doar ”vinovați fără vină”, care probabil că nu au nici un fel de remușcare.  În cazul lor numai la Judecata de Apoi le vom cunoaște chipul cioplit de trădare față de comunitate și țară.  

Între timp probabil ca o răzbunare a vremurilor pe acel teren și-a făcut loc un parc, evident spre a confirma statutul orașului de zonă cu multă verdeață și peisaje demne de Național Geografic. Am numai amintiri frumoase despre acest parc, din păcate doar cu acestea am rămas.

Îmi amintesc de copilăria mea atunci când împreună cu camarazii de joacă iarna făceam adevărate războaie prin parc și cazemate în zăpada mare care străjuia aleile. Primăvara era cea mai frumoasă pentru că natura înflorea sub privirile noastre. Nu cred că poate fi povestită frumusețea parcului.

Îmi amintesc vara când dimineața era atât de superbă la trezire pentru că vedeam Retezatul dar parcul era poate cel mai frumos decor verde pe care îl puteam admira cu bucurie. O suprapunere fericită pentru oamenii care iubesc natura. Era un parc de tranzit dintr-o parte în alta a orașului. În alt sens pot afirma că făcea parte din mediul ecologic al orașului.

Îmi amintesc că într-un an studenți la Arte au lăsat amintire orașului în acest parc sculpturi. Astfel s-a oferit un farmec în plus acestui loc.

Foarte multe orașe din România își distrug parcurile ori spațiile verzi, pentru tot felul de clădiri care adăpostesc, reclame, tehnologie și corporații. Nici orașul Hațeg nu a făcut excepție în privința aceasta. Este atât de ușor să distrugi spațiile verzi, care oferă frumusețe și aer curat, pentru ca apoi să ridici betoane sau grămezi de fier, unde nu faci altceva decât să promovezi societatea de consum pe baze corporatiste.

Ieri dar și astăzi din construcții se trăia/ trăiește foarte bine, mai ales dacă patronatul știe cum să fie plăcut /preferențial administrațiilor din țară iar în acest caz din nou orașul Hațeg s-a situat în regula stabilită. 
Dacă patronatul din construcții este văzut bine și la nivel județean, poate ajunge favorit la lucrări în regiune și evident pe culmile unui progres demn de cartea recordurilor, atunci când vine vorba despre câștig rapid pe lucrări la fel de animate. Construcțiile preferențiale au devenit baza economiei naționale în acest moment, pentru că sunt susținute total de către autorități.

Și poate pentru a fi în ton cu cei care au dus de râpă industriile într-o zi ne-am trezit cu buldozerele în parc. Un infern alocat spațiului ecologic aflat în fața unui pluton de execuție, aplicat cu sânge rece, pentru simpla vină de a se fi situat în centrul orașului. Acțiunea a fost de-o brutalitate rar văzută, doar în documentarele despre tăierile masive de păduri am mai văzut așa ceva.  

Am asistat la un ”holocaust verde” care s-a petrecut la Hațeg în anii 2008 în plin centru de oraș și probabil că s-a săvârșit pentru a se anunța un alt ”holocaust verde” la nivel de păduri în Retezat, care are loc astăzi, tot prin mijlocirea autorităților românești.

Probabil că la vremea aceea indivizii care au semnat pentru distrugerea parcului și-au argumentat deciziile pe faptul că mai sunt două parcuri în oraș și cel din centrul orașului este doar de tranzit, astfel că poate fi sacrificat.

Nu sunt arhitect, nu sunt nici inspector de mediu, nu lucrez nici în domeniul urbanismului dar ca om aflat ”în simplitate privirii” nu găsesc o explicație rațională pentru sacrificarea acestui parc în vederea unei grămezi de fier în care se impune societatea de consum pe baze corporatiste.

La acea oră orașul Hațeg avea suficiente magazine și depozite de marfă care puteau să satisfacă cererea unei regiuni nu doar a unui oraș. Doar atunci când vrei să șicanezi sau să distrugi comerțul local apelezi la un supermarket. Aceasta nu o spun eu ci mulți alți oameni care se pricep mai bine decât mine la analiza contextului dat.

https://reportajelive.wordpress.com/2012/11/09/cum-a-distrus-un-supermarket-un-oras/

https://irinamonica.wordpress.com/2012/09/28/cum-ne-fac-supermarketurile-mai-saraci/

Dacă acțiunea de distrugere a parcului a avut în intenție acest fapt atunci gravitatea faptei este și mai mare din punct de vedere al moralității.

De câtă imoralitate poți da dovadă să te răzbuni pe comercianții locali încât să ajungi la distrugerea unui parc?

Pe de altă parte aprovizionarea acestei grămezi de fier se face anevoios când este vorba de mașini de mare tonaj. Este o foarte grea încercare pentru șoferi. Orașul nu este mare iar centrul era la vremea existenței parcului cochet.

După ce buldozerele și-au făcut datoria față de administrație și de interesele acesteia în locul parcului, pe o suprafață semnificativă și-a făcut spariția o grămadă de fier. De atunci orașul Hațeg cel puțin în centrul său și-a pierdut farmecul. Și pentru a-l pierde de tot a dispărut și tradiționala librărie. În plus centru este mult mai aglomerat și circulația în vreme de sărbătoare este sufocantă. Aglomerarea de clădiri din centru este irațională pentru un oraș mic. O astfel de ”construcție” o faci undeva la ieșire din oraș sau cel puțin pe un teren unde poți realiza și o parcare mai mare.  

Un alt aspect este sfertul de parc rămas, care suportă cu stoicism emanațiile ”cutiei de chibrituri” așa cum o numesc unii hațegani, pe bună dreptate. O nouă așezare în total contrast cu tradiția orașului, care nu știu dacă are ceva în comun cu planul de urbanism, arhitecura sau mediul înconjurător din oraș. Nici măcar parcarea nu este suficientă în raport cu mașinile oamenilor care vin să consume.  

Ca o situație deloc ciudată, după o vreme corporatiștii care au făcut comerț o vreme acolo și-au arătat limitele și au dat faliment. Astăzi sunt alți comercianți și despre aceștia nu vreau să vorbesc. 

De fapt mie mi-e dor de parc.

Și uite astfel au trecut 8 ani de zile, hațeganii mai pot admira parcul numai în fotografii dar viața societății de consum corporatist merge înainte, toată lumea este ”bucuroasă” și afacerile stretegice în construcții preferențiale și fier vechi ”unicat” merg tot înainte, cu tupeu.

Păcat de parc, tragic este faptul că la vremea aceea reacțiile au fost slabe. De fapt dacă stau să gândesc la rece, cu cinism, cam astfel s-au distrus Fabrica de Bere, Fabrica de Conserve, Abatorul și alte instituții. Cei care au acționat pentru falimentare s-au bazat pe lipsa de reacție a hațeganilor, fie că aceștia erau în administrație, fie că erau cetățeni ai orașului.

Casa de Cultură, Cinema şi Librarie la Haţeg

Primaria poate asigura spaţiul, în condiţii financiare optime.

Unul din spațiile propuse este exact în cadrul Sălii de Spectacole (unde a fost Cinema pe vremuri) ceea ce ajută foarte mult pentru că cele mai multe evenimente se organizează în acest loc.

Inclusiv serile duhovnicești sau alte evenimente culturale sunt organizate în această sală. Locația este în zonă centrală.

Un alt spațiul este cel Sinagogal, care poate fi alocat unei destinații culturale. 

Există în Haţeg, un colegiu şi două şcoli generale. 

Există un cumul de denominaţii din partea cărora sunt preferinţe stricte de carte. Putem valorifica acest potenţial în funcţie de specific.

Există diverse instituţii financiare, spitaliceşti, tehnice şi şcoli speciale care au nevoie de cărţi de specialitate.

Nu există concurenţă. Se poate face în paralel o aripă de anticariat sau de reduceri

Se pot organiza în spatiu diverse evenimente cu caracter promotional si de fidelizare

Gândesc în acest caz şi la parteneriatul cu Transilvania Film. În virtutea acestui parteneriat putem corela filmul educativ cu spaţiul de carte.

Se poate face în paralel un spaţiu servit de ceai şi cafea unde clienţii pot să citeasca o carte sau să asculte muzică bună.

Putem face un colţ de carte bisericească pentru că sunt 4 Biserici Ortodoxe în oras, plus cele limitrofe.

Putem face expoziţii de pictura prin concursul evenimenţial al reprezentanţilor colegiului şi al celor două şcoli generale.

Putem organiza donaţii (de la reduceri) ad-hoc de carte prin oraş pentru a face reclamă librăriei 

Putem organiza întruniri de literatura.

Transferăm zilele de sărbătoare ale poeziei, cărţii etc în spaţiul librăriei.

Putem organiza zile şi nopţi de lectură, un festival de carte cu expunere şi târg de carte

Acestea pot fi organizate de Zilele Oraşului – în perioada august -septembrie

Putem să ne folosim de buna relaţie între Primărie şi cele două instituţii de învăţământ pentru a promova achiziţionarea directă din librărie de carte şcolară, pentru bibliografia facultativă şi obligatorie

Paralel cu libraria se edifică şi colaborarea cu un centru turistic (http://www.turismretezat.ro/), de pe urma căruia putem valorifica aspectele de informare prin diverse materiale ex. albume, pliante, hărţi etc

În partea de voluntariat putem să colaborăm cu responsabilul de Geoparc, domnul Cristian Ciobanu.

Având în vedere că în oraş există preocupări pentru sporturi ca tenis de câmp, fotbal, judo, fitness şi runnig, putem aloca un spaţiu interesant de informare şi de îndrumare prin cărţi şi reviste

Putem aduce cărţi centrate sau orientate pe diverse preocupări care să intereseze şi zonele limitrofe prin exelenţă rurale ex. cărţi de agricultură, apicultură, creşterea animalelor etc

Putem să valorificăm potenţialul copiilor şi al tinerilor prin campanii de promovare şi indrumare către cărţi cu tematică civică şi eco

Avand în vedere faptul că profesia de librar este una deosebită putem să organizăm evenimente ca «Librar pentru o zi»

Putem de asemenea să orientăm tinerii din colegiu către o abordare antreprenorială în ceea ce priveşte conceptul de librărie.

Putem să încurajăm spiritul antreprenorial al tinerilor propunând colaborări din care să rezulte proiecte culturale, care mai apoi să fie îndrumate spre finanţări UE şi să aibe sprijinul administraţiei locale. 

Repere de colaborare și parteneriate :
Firme private din Hațeg și Țara Hațegului 

http://www.turismretezat.ro/

https://www.facebook.com/Hateginromaniawordpresscom

http://dragdehateg.org/

http://www.hateggeoparc.ro/

http://www.hateggeoparc.ro/

Amintiri din Călan, orașul copilăriei mele (1)

Frânturi de amintiri

Dedic aceste clipe minunate prietenilor copilăriei, pe care după ce am plecat la Hațeg, i-am uitat și cărora le datorez cea mai frumoasă parte a veiții mele. 

Bunicilor mei dragi, Andreoi Ioan și Maria, le dedic de asemenea aceste amintiri cu regretul că niciodată nu voi putea să le răsplătesc iubirea cu care mi-au împlinit copilăria. 

Vă rog să-mi iertați eventualele erori în amintiri, dar a trecut multă vreme de atunci, și să fiți îngăduitori cu mine ori să mă corectați cu blândețe. 

Pe măsură ce voi recupera această parte a vieții mele voi descrie atât cât îmi permite timpul, memoria și cât voi mai putea discuta cu bunicii mei despre copilărie.

Orice corectură pertinentă este necesară în aducerile mele aminte. 

Le mulțumesc celor care m-au ajutat prin consultanță la alcătuirea acestui început.

La început 

De o vreme am început să caut în sertarele cu amintiri, copilăria mea petrecută cu bunicii mei, care și astăzi îmi bucură inima și privirea la fiecare revedere.

Am văzut lumina zilei în Hunedoara, în 13 aprilie 1977, la Hunedoara. Copilăria mea însă a început la Călan, în momentul când nu puteam să pășesc decât de-a bușilea.

A mai fost o încercare „să intru în rând” dar după ce am dat dovada rezistenței la sistemul de grădiniță din anii comunisului, familia și-a dat seama că imaginea mea în privinţa copilăriei era cu totul alta.  

Regretul bunicilor mei a fost mereu străbătut de faptul că singura grădiniță pe care o știau ei cu vorbire în limba germană din zonă fusese desființată.

Astfel că am ajuns într-o zi să părăsesc orașul Hațeg, și până la momentul începutului de școală, să fiu prezent în orașul Călan. Îmi amintesc că bunicii mei mă aduseseră la Hațeg și au făcut cumva ca eu să fiu dus la vecinii de la etajul 4 pentru ca ei să plece pe furiș la Călan. Ei bine fix când se pregăteau să plece, brusc am început să plâng și să dau semne de plecare și eu. Din acel moment am poposit în brațele bunicului meu și de acolo am ajuns la Călan.

Pot să numesc „leagănul şi bucuria copilăriei” perioada petrecută la Călan, împreună cu bunicii mei dragi, Maria și Ioan.

Strada pe care am locuit se numea Bradului 9 cu 16 cum îi plăcea bunicului meu să o numească. Un loc în care ”călănenii” își gospodăreau fiecare pasaj de grădină, un semn al conservării instinctului de proprietate, într-o perioadă când comunismul își continua întețit ravagiile în România. Oameni de toate categoriile sociale, gospodari şi destoinici în cele ale vieţii de toate zilele, continuau o tradiţie bine înrădăcinată de vremea trecutului.

O copilărie petrecută într-un oraş industrial și în egală măsură intelectual, edificiu capitalist odinioară, prin Max Auschnit şi alte instituții cu oameni foarte bine pregătiți profesional, care mai apoi a fost pus sub amenințarea cotropirii de către comunişti, dar rămas prin acea latură afectivă moștenită, neschimbat în cele privitoare la conştiinţa de sine a muncitorimii și intelectualității, care a refuzat lagărul, tacit sau direct, înțelept sau ironic, fără vreo tentaţie a „decăderii în timp” împusă de comuniști.

Muncitorimea și intelectualitatea din Călan şi-au păstrat felul de a fi şi de a cugeta, ca atare nu era vorba despre o masă amorfă de oameni ci mereu a fost un organism viu prin sine însuşi, care ştia să reacţioneze când era vorba să menţină vitalitatea spiritului real muncitoresc și intelectual moştenit.

O amintire despre un om

Un om enigmatic pentru mine, a fost jurnalist în anii de dinaintea încuibării comunismului, după cum îmi povestea ulterior bunicul meu despre el. Domnul Pirnea se numește acest om, cel care locuia la parter, îmi amintesc că aduna în jurul lui tineri şi vârstnici deopotrivă şi le istorisea pasaje din istoria trăită. Am fost un martor discret, copil al acelor vremuri, chiar dacă nu înţelegeam eu prea multe, ştiam că vorbele domnului Pirnea erau importante din moment ce toată lumea asculta într-o linişte deplină tot ce povestea.

O amintire despre fumul de la cocserie

Nici cer şi nici pământ nu se mai zărea atunci când fumul se ridica ameninţător spre cer şi mai apoi se aşeza către pâmânt. Era semnul cocseriei, îmi spunea bunicul meu, care lucra la Uzină. În Călanul Vechi, casele căpătau culoarea specifică oreaşelor industriale iar Călanul Nou reuşea să îşi păstreze mediul încojurător armonios pentru că fumul se risipea până să ajungă la case şi grădini.

Îmi amintesc copil fiind momentele când priveam de la balconul blocului în care locuiam împreună cu bunicii mei iubiţi, cum norul de fum se aşeza ca o perdea peste Oraşul Vechi.

Dincolo de acest fapt care astăzi este doar o amintire tristă a trecutului, rămâne în inima mea peisajul frumos al unui oraş minunat, Călanul, un loc bine aşezat din toate punctele de vedere. Într-un mecanism multietnic şi multicultural, îşi păstra şi purta cu mândrie simbolurile trecutului, în acelaşi timp nu se lăsa invadat de un prezent care refuza orice tentaţie a eliberării.

O amintire despre „Radio Europa Liberă”

Nu pot să uit niciodată faptul că seara după ce se încheia propaganda la tv, undeva la peretele care despărţea sufrageria de cameră, bunicul meu asculta „Radio Europa Liberă”. Erau vremuri când aflam veşti despre ţara noastră, fără a fi obligaţi să ascultăm în şoaptă, de la radio. Din toată frenezia discursului se înţelegea foarte clar că lespedea se pregătea regimului Ceauşescu.  Faptul că lespedea a fost pusă mişeleşte şi mârşav, spre smintirea naţiunii române, de către eşaloanele doi, trei şi patru ale regimului ori câte or mai fi fost am putut vedea în cei 25 de ani ai distrugerii sistematice a României.

O amintire de la scăldat

Şi totuşi cine uită de locul numit „Bărâce”, acolo unde mici fiind ne duceam singuri sau cu bunicul ori unul dintre părinţi, să ne scăldăm?„Streiul” era prea adânc şi periculos, iar trecerea aveam să o fac mai târziu. „La Bărâce” eram ca puii de răţuşcă, ne scăldam într-un mic ochi de apă şi ne alergam unii pe alţii prin preajmă.  La „Strei” era cu totul altfel şi altceva. Îmi amintesc că eram cu fratele meu, bunicul meu şi cu Florin A într-o zi la Strei şi am făcut glume pe seama unor gâşte care veneau şi ele la scăldat. Le-am încolţit undeva la mal şi abia au scăpat de noi. Înainte de pod era un loc nisipos unde apa ajungea şi până la gât. Ei bine acolo ne scăldam până nu se dădea drumul la baraj şi apa creştea simţitor.

O amintire de pe coclauri

Era un loc în care mergeam împreună cu Valeriu S, un băiat deosebit și foarte curajos cu care stăteam uşă în uşă, numit „pe Măgură”, pentru noi totul era iniţiatic, o drumeţie unde descopeream locuri sălbatice şi mai ales ”ţăpărie”, adică lăcuste mici şi mari care săreau înaintea noastră de parcă vroiau să ne îngreuneze drumul. Mergeam cu tatăl lui Valeriu S, domnul S, despre care bunicul meu spunea că prindea la Uzină şobolanii, iar pe câmp sau la munte şerpii, doar cu mâna, fără să se teamă de muşcătura lor, un om foarte curajos. Îmi amintesc cum am deprins câteva cuvinte în greacă de la bunica lui Valeriu S, o femeie foarte înțeleaptă, cu un umor fin și mai ales cu dragoste pentru semeni.

O amintire de la Stadion

Erau unele meciuri de fotbal la care ne strecuram pe teren şi ajungeam să stăm în spatele porţii apărate de omul de fotbal Alexoi. Îmi amintesc că tot chihoteam şi râdeam iar sportivul Alexoi striga la noi „mă, dacă iau gol, vă mănânc”, iar noi fugeam cât colo râzând. Altă dată veneam cu alţi prieteni şi încercam să jucăm la o poartă cu mingea, dar omul care păzea stadionul după ce realiza că sunt intruşi, venea şi ne fugărea cu ce-i venea la mână. Iarna ne dădeam cu sania în incinta tribunelor sau în parcul care era la câţiva paşi de stadion.

Mai multe amintiri din diverse contexte

Tanti Agripina era cea care mi-a făcut o căciulă din lână pe care am descoperit-o chiar în acest an 2014, pusă într-un sertar vechi din casa bunicilor.  Bunica mea, căreia îi spun ”mama Ioaia”, de fapt numele ei este Maria, a avut grijă să păstreze chiar și micul brad artificial de Crăciun dar și podoabele cu care acesta adăpostea cele mai frumoase cadouri. Tanti Agripina cred că lucra taxatoare la autobus în Călan și se cunoaștea cu bunica mea. Tanti Florica lucra la Agenția Loto unde deseori mergea bunicul meu, care juca numere și îmi amintesc că stabilea foarte multe strategii numerologice pe un caiet.

Biserica ortodoxă din oraș

Cu toate că era vremea comunisului îmi amintesc o zi însorită când bunica mea mergea la Biserica Ortodoxă din oraș. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum stăteam în pragul Bisericii cu alții de vârsta mea și ne jucam, uneori făceam gălăgie și venea câte o bunică din Biserică să ne liniștească.

Colindul și urarea de An Nou

Colindam prima dată bunicii, apoi venea rândul vecinilor. Un comic de situație aș spune s-a petrecut atunci când ajunși la parter am confundat rânduiala colind – An Nou sau An Nou – colind. Eram la ușa doamnei A, care râzând ne-am amintit ce trebuia să facem de fapt.  Confecționam bombe, mai bine zis cei mai mari le făceau, și noi cei mici prindeam câte una și ne luam după ei bubuind în prag de An Nou. Oricum nu lipseam niciodată de la aceste sărbători și nu ocoleam niciodată prilejul de a le duce la îndeplinire.

Dr. Kaba și Hotelul din spatelel blocului

În spatele blocului nostru era un Hotel, unde erau cazați oamenii din toată țara, care mergeau la Policlinică unde era Dr. Kaba; cel puțin așa îmi amintesc de acest om, care după cum mi-a povestit bunicul meu a vindecat durerile reumatice ale bunicii mele. Mai știu că venea foarte multă lume la acest medic. Când am revenit la Călan, Hotelul nu mai era decât o ruină, un gând apăsător mi-a rămas văzând ce s-a ales de acest edificiu unde în copilărie lumea venea pentru ședere, recuperare și vindecare.

Cele mai bune bomboane, de la familia C

Din când în când vecini fiind la etaj, primeam în dar de la doamna C multe bomboane aduse din Germania. Despre familia C pot spune că întruchipa spiritul eleganței care impunea un respect deosebit din partea vecinilor. Îmi amintesc că eram foarte discret atunci când mă aflam în preajma acestei familii.

Castelul copilăriei mele

Castelul era în parcul din centrul orașului. Mă jucam în jurul acestui Castel, către care priveam foarte curios fiind la ce se petrece lăuntric. Țin minte că într-o zi am pus pecete de sânge lovindu-mă la cap din neatenția alergării în jurul său. După ce am fost dus de bunica sângerând în șepcuță și pansat la cap am ieșit la balcon să-mi atenționez prietenii de joacă despre ce s-a ales de alergarea mea haotică în jurul Castelului.

Quartet

Quartet

Pentru prima dată am fost în sala Teofil Vâlcu”. E o anexă, dat fiind că T.N.I. este în renovare, sperăm vremelnică, cu scări mai în largheţe decât la Uzină” şi este sub semnul clar al încorporării în ceva-ul grandios de arhitectură din care este parte.

O sală de balet, vestiare duale, elemente pentru décor şi mai apoi sala, mult mai omogen numerotată decât celelalte. Ora 18, data de 11 avril, duminică.

Sub privirea furioso din bust a lui Verdi (exigenţa de bust trebuia fireşte respectată, doar totul era cu peTrecere în casa lui), dintru început am fost întîmpinaţi cu décor classic, de azil, de senectute, de rămânere, de replici andante şi nu în ultimul rând de angoasa virilităţii latente.

Momentele unei vieţi recurente, clipele unei existenţe claustrate în orele ultime ale delăsării, toate sunt aflate în negura amiezei albe, unde timpul nu are nici săvârşire nici decurgere, ci doar un cândva, oarecare...

Întru început erau doar 3, fiecare cu preocupările lui de a nu se lăsa deprins în cuprinderea nemiloasă a timpului trecut sau prezent, fiindcă deja viitorul era învoalat.

Cei trei aveau: Arta trupurilor goale din PlayBoy, Arta şi poezia mereu conflictuale sau chiar Arta permanenţei prin mângâierea vocilor trecutului.

Viaţa se roteşte în jurul axei sale, fără a mai fi vreodată strălucitoare altfel decât dintru întruchiparea în memento; viaţa unei mulţumiri de sfârtecarea eului se dăruieşte pe sine micilor delicii ale dorinţei de mult lăsate colţ de atelier; şi viaţa pe lângă care strecori „un altă dată” doar doar vei putea evada într una din vremurile care să-ţi rememoreze puţin gloria, victoriile, înfrângerile şi înfrânările... desfrâul nudului ingenuu

Cu gândul dezgolit firii, precum o coapsală mişcare arcuită timpului, omului îi stă nainte perspectiva femeii şi tăria; cu rostirea pe suflet şi căutarea frazei perfecte buzele îl fac pe om mim al demascării Artei; cu urcuş exotic în saltul din memoria imediată, dar niciodată prea departe de răsunetul unic al vocilor operei reeditate, femeia îşi are sălaş de armonii dorul şi dragul...

Cercul mereu larg are însă bucuriile tainic ascunse egolatru, întâlnirile prinse în teama fiecăruia de rătăcire de la luciditate; ei sunt mereu atenţi unul la altul, atenţi şi leneşi dar extrem de perspicace la un simptom al delabrării, tocmai spre a-l duce într-o nemăsurată margine de vis...

Şi, nu, niciodată în quartet nu îşi va face lor vreun requiem, dat fiindcă omagiul lui Verdi este unul deloc trist, ci evenimenţial, în care bucuria şi strălucirea epocii sunt centrul ţinutului, iar nemăsuratul preţ al evaziunii însemnă încântarea privirii...

Iată o călătorie mereu spre exotic, un mic dezacord al vieţii trecute şi neîmpărtăşite iubirii, o alunecare în pofte prestăvilite de improbabile erectilităţi, un refugiu, din milă într-un loc de alint rutinant; e modul unui mediu care se manifestă afectat de condiţia umană dusă-n ispita unei comunităţi care poate implica democraţia; chiar şi artiştilor cărora le este nespecifică; dintr-un abrupt necesar se iscă un quartet deloc inedit, altfel gândit, o afirmare a ceea ce în trecut avea pe deplin valenţele perfecţiunii nicodată întâlnite împreună, ci doar răsfrânt pe alocuri şi aparte prin vremuri...

Avem un întreg carusel de revendicări sentimentale, o mare de mici bucurii îndulcite, un noian de creuzet mişcării înspre Fiinţă, furii latente care sunt adulmecate de revedere; vocile se întruChipează dincolo de singurătate, întru Apoi de vanitate, fiindcă ele rămân iar nuanţele lor chiar şi aşa cuprinse de seniorat au puterea de ecou al seducţiei, prin blândeţe şi forţă...

Evaziunea lor era o bătrâneţe într un amurg frumos, un destin nicodată înfrânt sau uitat unui decurs al vieţii aparte, o prismă de memento autonom de tot şi toate, un prag al apropierii paşilor de eliberare a tarelor trecutului de reconciliativă nuanţă regăsită tocmai dinspre solitudine şi părăsire...

Costumele sunt gata aduse, machiajul aproape perfect, strălucirea privirilor ca niciodat mai faină; iată că printre mişcări se strecoară stângaci nostalgia eşecului marital or ascunsul înşelării partenerului de viaţă, impotenţa, relaţii făcute şi prietenii desfăcute, angoase resimţite, furii potolite de emoţie.

Nu contează departele frăgezimii atunci când sufletele sunt animate de un efort recuperatoriu al prezenţei scenice... nici măcar uitarea nu-şi află puterea când există acea tărie de caracter care te face să dobândeşti munţii şi să-ţi iei cu asalt viaţa... măcar cât şi pentru o clipă de glorie...

S-au lăsat multe aplauze peste Azilul soft al Artiştilor, au rămas pe buze ovaţiile şi în suflete bucuria vederii elitei teatrului care şi-a deschis privirilor noastre nu doar inima în întregul cuprinderii bucuriei de a fi, de a se afla şi a avea scena(ă/ în) teatralitate(a ci mai ales dragul de teatralitate, acolo unde din nicăieri spectatoRMmimul lasă dinainte prologul iar Actorul îşi află conturul în mereu fascinantul ritm al joCului...

Întregul fast ne-a fost un dar al unei duminici aparte, tocmai de aceea afirmăm: aplauze Actorilor şi glorie joCuluI !...