Oamenii sunt crâmpeie din stele; printre lumi o stea îşi aşteaptă calea
luminii; omagiul stelelor este în fapt un recviem pentru o stea, anume; jocul
exploziei de stele este amurgul din umbrele gravitaţionalului;
Stelele nu mor, nici nu cad, doar strălucesc;
Se zice că prietenia porumbeilor nu suportă trădarea, ei merg împreună,
însă se poate întâmpla ca unul să şi dorească lumea; întoarcerea însă, rămâne
va una răvăşită, bolnavă şi dată părăsirii; aşa a început sfârşitul, recitând
într un decor bine, foarte bine ancorat în viaţa tuturor disensiunilor firii, din
potretul vârstelor, către chipul anilor vieţii, în vidul ciopliturii personificărilor,
printre asemănările unice ale amintirilor;
Să fie oare sau chiar este deloc înselătoare această suprapunere de
memorie, scenă, joc al vârstei, joc al destinului, o singură scenă pentru o
stea, un singur teatru pentru o stea, o singură piatră de hotar pentru o
stea!?! Când vârstele se amestecă în memorii, când anii îşi lasă devălmaş
întâlnirile cu lumea şi cu omul, în memento se cuibăresc nuanţele gesturilor
îndrăzneţe care provoacă paroxistic trăirea; pe când? un atunci al
transfigurării... o altfel de trasare a scenei? Sarah niciodată nu şi a
îngăduit un repaos, mereu şi a jucat rolul; în fapt viaţa ei întreagă a fost o
însumare a teatralităţii, iar când şi a simţit trupul claustrat în cele mai
anoste angoase ale senectuţii, a ştiut să fie şi divă şi a arătat lumii întregi
că nu aspiră la un ambiental placid, ci îl demască cu graţie, fiindcă
tropicalul îi este specific, iar marea îşi lasă mereu amprenta pe gingăşia de căpătâi;
O piesă a
bătrâneţii de nerefuzat, prinsă atât de bine în ancora memoriei, încât pe scenă
Actriţa şi a demascat atât de clar acel plan care implica metamorfoza, încât
strălucirea nu i era nici măcar regăsită, ci aievea prezentă ca permanenţă...
În lumea scenei
din teatrul ca trăire a lui Sarah nu există pietre de hotar; lumea ei este
pretutindeni, şi de acolo se adună întregul sevei privirii; marea era în
preajma lui Sarah, voalul albastru şi ţărmul însemnau împrejmuirea iar el,
mimul Pitou este eternul scrib, permanent încercat al măştilor, de viaţă, de
joc, de troc al teatralităţii ca retroviZiune; printre clipe este povestaş, în
orele de cumpănă un adevărat prieten şi camarad, cârcotaş în şoaptă; este un
clown ori Arlechin care îşi dăruieşte scriiturii motivul măştilor: masca mamei,
masca americanului dizgraţios, masca lui Dorian Gray - poate cea mai sugestivă
critică a vremurilor de care ne simţim adeseori împovăraţi că suntem în
obligaţia de a trăi...
Pentru Sarah
mâine nu este; doar penumbrele unui astăzi disimulează intenţia de a se lăsa în
voia unui mâine mereu tratat cu indiferenţă... Pe orice vreme, în orice
ambiguitate, Sarah joacă, scrie, pictează, îşi /se răspândeşte întru Eu
/dinspre Sine, se întruChiprează lumii, nu ezită să îşi asemene priveliştea
omului, chiar dacă Zeul Necunoscut a sădit O în carnea vieţii precum un Nor
Ghimpe Cerului rotind anotimpal şi trecător /schimbător vremea... şi mai ales
pare că nu regretă nimic, chiar nimic...
Un maternal mereu
ostil şi mereu ostentativ în reproşul defectelor (mama era frumoasă, dar prinsă
în uzura florilor şi doar la discreţia vremurilor tuturora), cronici nebune dar
şi îmbibate de ranchiuna specifică ascuţimilor nazale, o evreitate care
stârneşte ura de mamă într un indirect al urii de sine generice...
Amputarea duce la
excesul major, un ultim scop al dedicării întru teatralitate; Sarah joacă mereu
ca şi cum clipa ar fi o frântură de lumină din soare sau o reflectare a acestuia
care încununează luna, o stea - rămâne va întruAsemănare; şi, mai apoi, brusc,
la limita mării întru ţărm, este frig; Sarah adoarme; pe chipul alb se stârnesc
rând pe rând ropotinde aplauze, candoarea din priviri, surâsuri privilegiate cât
timp din scenă visul este străfulgerat de brazdele amurgului către ceruri încrustate,
unui memento apogeului,
Sarah Bernhard
