Frânturi de amintiri
Dedic
aceste clipe minunate prietenilor copilăriei, pe care după ce am plecat la
Hațeg, i-am uitat și cărora le datorez cea mai frumoasă parte a veiții
mele.
Bunicilor
mei dragi, Andreoi Ioan și Maria, le dedic de asemenea aceste amintiri cu regretul că niciodată nu voi
putea să le răsplătesc iubirea cu care mi-au împlinit copilăria.
Vă
rog să-mi iertați eventualele erori în amintiri, dar a trecut multă vreme de
atunci, și să fiți îngăduitori cu mine ori să mă corectați cu blândețe.
Pe
măsură ce voi recupera această parte a vieții mele voi descrie atât cât îmi
permite timpul, memoria și cât voi mai putea discuta cu bunicii mei despre
copilărie.
Orice
corectură pertinentă este necesară în aducerile mele aminte.
Le
mulțumesc celor care m-au ajutat prin consultanță la alcătuirea acestui
început.
La început
De o vreme am
început să caut în sertarele cu amintiri, copilăria mea petrecută cu bunicii
mei, care și astăzi îmi bucură inima și privirea la fiecare revedere.
Am văzut lumina
zilei în Hunedoara, în 13 aprilie 1977, la Hunedoara. Copilăria mea însă a început la Călan, în
momentul când nu puteam să pășesc decât de-a bușilea.
A mai fost o
încercare „să intru în rând” dar după ce am dat dovada rezistenței la sistemul
de grădiniță din anii comunisului, familia și-a dat seama că imaginea mea în
privinţa copilăriei era cu totul alta.
Regretul bunicilor
mei a fost mereu străbătut de faptul că singura grădiniță pe care o știau ei cu
vorbire în limba germană din zonă fusese desființată.
Astfel că am ajuns
într-o zi să părăsesc orașul Hațeg, și până la momentul începutului de școală,
să fiu prezent în orașul Călan. Îmi amintesc că bunicii mei mă aduseseră la
Hațeg și au făcut cumva ca eu să fiu dus la vecinii de la etajul 4 pentru ca ei
să plece pe furiș la Călan. Ei bine fix când se pregăteau să plece, brusc am
început să plâng și să dau semne de plecare și eu. Din acel moment am poposit
în brațele bunicului meu și de acolo am ajuns la Călan.
Pot să numesc
„leagănul şi bucuria copilăriei” perioada petrecută la Călan, împreună cu bunicii
mei dragi, Maria și Ioan.
Strada pe care am
locuit se numea Bradului 9 cu 16 cum îi plăcea bunicului meu să o numească. Un
loc în care ”călănenii” își gospodăreau fiecare pasaj de grădină, un semn al
conservării instinctului de proprietate, într-o perioadă când comunismul își
continua întețit ravagiile în România. Oameni de toate categoriile sociale, gospodari
şi destoinici în cele ale vieţii de toate zilele, continuau o tradiţie bine
înrădăcinată de vremea trecutului.
O copilărie
petrecută într-un oraş industrial și în egală măsură intelectual, edificiu
capitalist odinioară, prin Max Auschnit şi alte instituții cu oameni foarte
bine pregătiți profesional, care mai apoi a fost pus sub amenințarea cotropirii
de către comunişti, dar rămas prin acea latură afectivă moștenită, neschimbat
în cele privitoare la conştiinţa de sine a muncitorimii și intelectualității,
care a refuzat lagărul, tacit sau direct, înțelept sau ironic, fără vreo
tentaţie a „decăderii în timp” împusă de comuniști.
Muncitorimea și
intelectualitatea din Călan şi-au păstrat felul de a fi şi de a cugeta, ca
atare nu era vorba despre o masă amorfă de oameni ci mereu a fost un organism
viu prin sine însuşi, care ştia să reacţioneze când era vorba să menţină
vitalitatea spiritului real muncitoresc și intelectual moştenit.
O amintire despre un om
Un om enigmatic
pentru mine, a fost jurnalist în anii de dinaintea încuibării comunismului, după
cum îmi povestea ulterior bunicul meu despre el. Domnul Pirnea se numește acest
om, cel care locuia la parter, îmi amintesc că aduna în jurul lui tineri şi
vârstnici deopotrivă şi le istorisea pasaje din istoria trăită. Am fost un
martor discret, copil al acelor vremuri, chiar dacă nu înţelegeam eu prea multe,
ştiam că vorbele domnului Pirnea erau importante din moment ce toată lumea
asculta într-o linişte deplină tot ce povestea.
O amintire despre fumul de la
cocserie
Nici cer şi nici
pământ nu se mai zărea atunci când fumul se ridica ameninţător spre cer şi mai
apoi se aşeza către pâmânt. Era semnul cocseriei, îmi spunea bunicul meu, care
lucra la Uzină. În Călanul Vechi, casele căpătau culoarea specifică oreaşelor
industriale iar Călanul Nou reuşea să îşi păstreze mediul încojurător armonios
pentru că fumul se risipea până să ajungă la case şi grădini.
Îmi amintesc copil
fiind momentele când priveam de la balconul blocului în care locuiam împreună
cu bunicii mei iubiţi, cum norul de fum se aşeza ca o perdea peste Oraşul
Vechi.
Dincolo de acest
fapt care astăzi este doar o amintire tristă a trecutului, rămâne în inima mea
peisajul frumos al unui oraş minunat, Călanul, un loc bine aşezat din toate
punctele de vedere. Într-un mecanism multietnic şi multicultural, îşi păstra şi
purta cu mândrie simbolurile trecutului, în acelaşi timp nu se lăsa invadat de
un prezent care refuza orice tentaţie a eliberării.
O amintire despre „Radio Europa
Liberă”
Nu pot să uit
niciodată faptul că seara după ce se încheia propaganda la tv, undeva la
peretele care despărţea sufrageria de cameră, bunicul meu asculta „Radio Europa
Liberă”. Erau vremuri când aflam veşti despre ţara noastră, fără a fi obligaţi
să ascultăm în şoaptă, de la radio. Din toată frenezia discursului se înţelegea
foarte clar că lespedea se pregătea regimului Ceauşescu. Faptul că lespedea a fost pusă mişeleşte şi
mârşav, spre smintirea naţiunii române, de către eşaloanele doi, trei şi patru
ale regimului ori câte or mai fi fost am putut vedea în cei 25 de ani ai distrugerii
sistematice a României.
O amintire de la scăldat
Şi totuşi cine uită
de locul numit „Bărâce”, acolo unde mici fiind ne duceam singuri sau cu bunicul
ori unul dintre părinţi, să ne scăldăm?„Streiul” era prea adânc şi periculos,
iar trecerea aveam să o fac mai târziu. „La Bărâce” eram ca puii de răţuşcă, ne
scăldam într-un mic ochi de apă şi ne alergam unii pe alţii prin preajmă. La „Strei” era cu totul altfel şi altceva.
Îmi amintesc că eram cu fratele meu, bunicul meu şi cu Florin A într-o zi la
Strei şi am făcut glume pe seama unor gâşte care veneau şi ele la scăldat.
Le-am încolţit undeva la mal şi abia au scăpat de noi. Înainte de pod era un
loc nisipos unde apa ajungea şi până la gât. Ei bine acolo ne scăldam până nu
se dădea drumul la baraj şi apa creştea simţitor.
O amintire de pe coclauri
Era un loc în care
mergeam împreună cu Valeriu S, un băiat deosebit și foarte curajos cu care
stăteam uşă în uşă, numit „pe Măgură”, pentru noi totul era iniţiatic, o drumeţie
unde descopeream locuri sălbatice şi mai ales ”ţăpărie”, adică lăcuste mici şi
mari care săreau înaintea noastră de parcă vroiau să ne îngreuneze drumul.
Mergeam cu tatăl lui Valeriu S, domnul S, despre care bunicul meu spunea că
prindea la Uzină şobolanii, iar pe câmp sau la munte şerpii, doar cu mâna, fără
să se teamă de muşcătura lor, un om foarte curajos. Îmi amintesc cum am deprins
câteva cuvinte în greacă de la bunica lui Valeriu S, o femeie foarte înțeleaptă,
cu un umor fin și mai ales cu dragoste pentru semeni.
O amintire de la Stadion
Erau unele meciuri
de fotbal la care ne strecuram pe teren şi ajungeam să stăm în spatele porţii
apărate de omul de fotbal Alexoi. Îmi amintesc că tot chihoteam şi râdeam iar sportivul Alexoi striga la noi „mă, dacă iau gol, vă mănânc”, iar noi fugeam cât colo
râzând. Altă dată veneam cu alţi prieteni şi încercam să jucăm la o poartă cu
mingea, dar omul care păzea stadionul după ce realiza că sunt intruşi, venea şi
ne fugărea cu ce-i venea la mână. Iarna ne dădeam cu sania în incinta
tribunelor sau în parcul care era la câţiva paşi de stadion.
Mai multe amintiri din diverse contexte
Tanti Agripina era
cea care mi-a făcut o căciulă din lână pe care am descoperit-o chiar în acest
an 2014, pusă într-un sertar vechi din casa bunicilor. Bunica mea, căreia îi spun ”mama Ioaia”, de
fapt numele ei este Maria, a avut grijă să păstreze chiar și micul brad
artificial de Crăciun dar și podoabele cu care acesta adăpostea cele mai
frumoase cadouri. Tanti Agripina cred că lucra taxatoare la autobus în Călan și
se cunoaștea cu bunica mea. Tanti Florica lucra la Agenția Loto unde deseori
mergea bunicul meu, care juca numere și îmi amintesc că stabilea foarte multe
strategii numerologice pe un caiet.
Biserica ortodoxă din oraș
Cu toate că era
vremea comunisului îmi amintesc o zi însorită când bunica mea mergea la
Biserica Ortodoxă din oraș. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum stăteam
în pragul Bisericii cu alții de vârsta mea și ne jucam, uneori făceam gălăgie
și venea câte o bunică din Biserică să ne liniștească.
Colindul și urarea de An Nou
Colindam prima dată
bunicii, apoi venea rândul vecinilor. Un comic de situație aș spune s-a
petrecut atunci când ajunși la parter am confundat rânduiala colind – An Nou
sau An Nou – colind. Eram la ușa doamnei A, care râzând ne-am amintit ce
trebuia să facem de fapt. Confecționam
bombe, mai bine zis cei mai mari le făceau, și noi cei mici prindeam câte una
și ne luam după ei bubuind în prag de An Nou. Oricum nu lipseam niciodată de la
aceste sărbători și nu ocoleam niciodată prilejul de a le duce la îndeplinire.
Dr. Kaba și Hotelul din spatelel
blocului
În spatele blocului
nostru era un Hotel, unde erau cazați oamenii din toată țara, care mergeau la
Policlinică unde era Dr. Kaba; cel puțin așa îmi amintesc de acest om, care
după cum mi-a povestit bunicul meu a vindecat durerile reumatice ale bunicii
mele. Mai știu că venea foarte multă lume la acest medic. Când am revenit la
Călan, Hotelul nu mai era decât o ruină, un gând apăsător mi-a rămas văzând ce
s-a ales de acest edificiu unde în copilărie lumea venea pentru ședere,
recuperare și vindecare.
Cele mai bune bomboane, de la
familia C
Din când în când
vecini fiind la etaj, primeam în dar de la doamna C multe bomboane aduse din
Germania. Despre familia C pot spune că întruchipa spiritul eleganței care
impunea un respect deosebit din partea vecinilor. Îmi amintesc că eram foarte discret
atunci când mă aflam în preajma acestei familii.
Castelul copilăriei mele
Castelul era în
parcul din centrul orașului. Mă jucam în jurul acestui Castel, către care
priveam foarte curios fiind la ce se petrece lăuntric. Țin minte că într-o zi
am pus pecete de sânge lovindu-mă la cap din neatenția alergării în jurul său.
După ce am fost dus de bunica sângerând în șepcuță și pansat la cap am ieșit la
balcon să-mi atenționez prietenii de joacă despre ce s-a ales de alergarea mea
haotică în jurul Castelului.
