Quartet

Quartet

Pentru prima dată am fost în sala Teofil Vâlcu”. E o anexă, dat fiind că T.N.I. este în renovare, sperăm vremelnică, cu scări mai în largheţe decât la Uzină” şi este sub semnul clar al încorporării în ceva-ul grandios de arhitectură din care este parte.

O sală de balet, vestiare duale, elemente pentru décor şi mai apoi sala, mult mai omogen numerotată decât celelalte. Ora 18, data de 11 avril, duminică.

Sub privirea furioso din bust a lui Verdi (exigenţa de bust trebuia fireşte respectată, doar totul era cu peTrecere în casa lui), dintru început am fost întîmpinaţi cu décor classic, de azil, de senectute, de rămânere, de replici andante şi nu în ultimul rând de angoasa virilităţii latente.

Momentele unei vieţi recurente, clipele unei existenţe claustrate în orele ultime ale delăsării, toate sunt aflate în negura amiezei albe, unde timpul nu are nici săvârşire nici decurgere, ci doar un cândva, oarecare...

Întru început erau doar 3, fiecare cu preocupările lui de a nu se lăsa deprins în cuprinderea nemiloasă a timpului trecut sau prezent, fiindcă deja viitorul era învoalat.

Cei trei aveau: Arta trupurilor goale din PlayBoy, Arta şi poezia mereu conflictuale sau chiar Arta permanenţei prin mângâierea vocilor trecutului.

Viaţa se roteşte în jurul axei sale, fără a mai fi vreodată strălucitoare altfel decât dintru întruchiparea în memento; viaţa unei mulţumiri de sfârtecarea eului se dăruieşte pe sine micilor delicii ale dorinţei de mult lăsate colţ de atelier; şi viaţa pe lângă care strecori „un altă dată” doar doar vei putea evada într una din vremurile care să-ţi rememoreze puţin gloria, victoriile, înfrângerile şi înfrânările... desfrâul nudului ingenuu

Cu gândul dezgolit firii, precum o coapsală mişcare arcuită timpului, omului îi stă nainte perspectiva femeii şi tăria; cu rostirea pe suflet şi căutarea frazei perfecte buzele îl fac pe om mim al demascării Artei; cu urcuş exotic în saltul din memoria imediată, dar niciodată prea departe de răsunetul unic al vocilor operei reeditate, femeia îşi are sălaş de armonii dorul şi dragul...

Cercul mereu larg are însă bucuriile tainic ascunse egolatru, întâlnirile prinse în teama fiecăruia de rătăcire de la luciditate; ei sunt mereu atenţi unul la altul, atenţi şi leneşi dar extrem de perspicace la un simptom al delabrării, tocmai spre a-l duce într-o nemăsurată margine de vis...

Şi, nu, niciodată în quartet nu îşi va face lor vreun requiem, dat fiindcă omagiul lui Verdi este unul deloc trist, ci evenimenţial, în care bucuria şi strălucirea epocii sunt centrul ţinutului, iar nemăsuratul preţ al evaziunii însemnă încântarea privirii...

Iată o călătorie mereu spre exotic, un mic dezacord al vieţii trecute şi neîmpărtăşite iubirii, o alunecare în pofte prestăvilite de improbabile erectilităţi, un refugiu, din milă într-un loc de alint rutinant; e modul unui mediu care se manifestă afectat de condiţia umană dusă-n ispita unei comunităţi care poate implica democraţia; chiar şi artiştilor cărora le este nespecifică; dintr-un abrupt necesar se iscă un quartet deloc inedit, altfel gândit, o afirmare a ceea ce în trecut avea pe deplin valenţele perfecţiunii nicodată întâlnite împreună, ci doar răsfrânt pe alocuri şi aparte prin vremuri...

Avem un întreg carusel de revendicări sentimentale, o mare de mici bucurii îndulcite, un noian de creuzet mişcării înspre Fiinţă, furii latente care sunt adulmecate de revedere; vocile se întruChipează dincolo de singurătate, întru Apoi de vanitate, fiindcă ele rămân iar nuanţele lor chiar şi aşa cuprinse de seniorat au puterea de ecou al seducţiei, prin blândeţe şi forţă...

Evaziunea lor era o bătrâneţe într un amurg frumos, un destin nicodată înfrânt sau uitat unui decurs al vieţii aparte, o prismă de memento autonom de tot şi toate, un prag al apropierii paşilor de eliberare a tarelor trecutului de reconciliativă nuanţă regăsită tocmai dinspre solitudine şi părăsire...

Costumele sunt gata aduse, machiajul aproape perfect, strălucirea privirilor ca niciodat mai faină; iată că printre mişcări se strecoară stângaci nostalgia eşecului marital or ascunsul înşelării partenerului de viaţă, impotenţa, relaţii făcute şi prietenii desfăcute, angoase resimţite, furii potolite de emoţie.

Nu contează departele frăgezimii atunci când sufletele sunt animate de un efort recuperatoriu al prezenţei scenice... nici măcar uitarea nu-şi află puterea când există acea tărie de caracter care te face să dobândeşti munţii şi să-ţi iei cu asalt viaţa... măcar cât şi pentru o clipă de glorie...

S-au lăsat multe aplauze peste Azilul soft al Artiştilor, au rămas pe buze ovaţiile şi în suflete bucuria vederii elitei teatrului care şi-a deschis privirilor noastre nu doar inima în întregul cuprinderii bucuriei de a fi, de a se afla şi a avea scena(ă/ în) teatralitate(a ci mai ales dragul de teatralitate, acolo unde din nicăieri spectatoRMmimul lasă dinainte prologul iar Actorul îşi află conturul în mereu fascinantul ritm al joCului...

Întregul fast ne-a fost un dar al unei duminici aparte, tocmai de aceea afirmăm: aplauze Actorilor şi glorie joCuluI !...

Modelul concentric al regionalizării și viabilitatea acestuia în România

Text publicat de ”Jurnalul de Hațeg” în iulie 2013

Regionalizarea trebuie să urmeze o cale concentrică sau suprapusă.

Aspectul concentric sau stratificat al regionalizării presupune o strânsă legătură între regiunile României, iar criteriile de bază trebuie să fie acelea care promovează performanţa, competenţa şi un nivel calitativ de evoluţie şi emulaţie.

Regionalizarea poate aduce şi un plus de atentă monitorizare din partea administraţiei centrale a ţării şi celei europene pentru respectarea acestor criterii.

O structură regională trebuie să fie parte integrantă într-o concentricitate sau

într-o “stratificare” teritorială.

Nu putem gândi regionalizarea în România fără a ne îndrepta privirea către beneficiile pe care le-ar aduce în primul rând economiei naţionale şi în al doilea rând prin prisma contribuţiei la economia Uniunii Europene.

”Autonomia” în virtute de regionalizare, înseamnă în primul rând o mai bună deschidere către ceea ce numim o societate în care echilibrul valorilor şi echitatea aplicării drepturilor şi obligaţiilor dobândesc variaţiunea perenităţilor din spaţiul regionalizat.

În altă acepţiune, regionalizarea presupune adaptarea în echitate şi în reciprocitate la coordonatele democratice stabilite de Uniunea Europeană, respectând şi promovând valorile tradiţionale din cadrul regiunii, ca parte integrantă a însumării valorilor naţionale.

Regionalizarea urmăreşte într-o primă măsură aspectul antreprenorial de iniţiat, dezvoltat şi desăvârşit atât în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale locale cât mai ales în ceea ce priveşte încurajarea aspectului investiţional privat local.

Putem discuta în acest sens de o ”autonomie” care privilegiază specificul regiunii din perspectivă umană lucrativă dar şi prin valorificarea resurselor naturale din regiune.

Aspectul etnic este marginal atunci când intenţia „autonomiei” se îndreaptă către aptitudinile omului de a contribui la evoluţia economică a regiunii, în interesul ţării şi pentru o contribuţie cât mai consistentă la economia Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte exigenţele legislative pentru proiecte şi antreprenoriat, investiţii şi resurse umane, prin regionalizare pot să devină un ”decalog” care să călăuzească resursele umane către edificarea diversităţii valorilor, pentru interesul naţional.

Să nu ignorăm riscul care poate să vină din partea unor regiuni, care au o relativă majoritate etnică, la nivel regional, dar nesemnificativă raportat la România, şi care la un moment dat pot încerca să fractureze planul regional deja întocmit, adică să refuze concentricitatea sau stratificarea deja existentă.

Un alt impediment înainte regionalizării în conexitate cu cel descris ar fi acela în care să  existe o discrepanţă de ”putere” ori ”aport” decizional între regiune şi autorităţile centrale al căror rol este să vegheze la respectarea/ garantarea democraţiei şi a regulilor acesteia în regiune.

Cel mai mare risc este însă cel al politizării instituţiilor sau tentaţia politizării regionalizării prin înlocuirea interesului regional şi implicit naţional, cu un interes de grup, care să vizeze interesele personale ori „politruceşti”.

Tocmai de aceea atunci când se pune în discuţie regionalizarea este imperativă detaşarea de factorul politic şi urmărirea intereselor populaţiei din teritoriul dat spre un calitativ al vieţii şi o armonie a relaţiilor în regiune indiferent de factorul etnic, cu respectarea şi ocrotirea valorilor României.

Într-un spaţiu regional se pot iniţia proiecte care să cuprindă într-o diversitate de activităţi, un mai mare profit şi o mai mare productivitate, datorită modului de acţiune centrat pe sursele, resursele şi oportunităţile oferite de regiune.

Este mult mai uşor de identificat din interior şi de amorsat un plan antreprenorial şi este mult mai bună coeziunea de idei pentru proiecte într-un plan regional, fiindcă fundamentele se realizează în virtute de profunzimea ”legii locului” şi mai ales în raport de realitatea oferită de către acesta.

În altă accepţiune, aducem în discuţie reperele intrinseci, care presupun aspectul tradiţional, apoi relaţiile „de cutumă” dar şi capacitatea ori puterea de adaptare care sunt în reciprocitate cu realităţile economice, fiscal ori financiare, care stimulate pot atrage un profit considerabil, care poate fi reinvestit prin joncţiunea cu alte concepte antreprenoriale sau de proiecte iniţiate în celelalte regiuni care sunt parte din concentricitate sau “stratificare”.

Este foarte importantă de asemenea începerea şi consolidarea unor legături între regiuni pe baza unor ”filiaţii” de idei antreprenoriale sau proiecte care produc profit.

Reinvestirea acestui profit în alte oportunităţi cu profil economic, social, cultural, sportiv etc care să fie stabilite printr-o evaluare corectă şi imparţială de către administraţia centrală şi garantate de către reprezentanţii Uniunii Europene.

Cele mai bune surse de profit regionale trebuie privite într-un mod concertat pentru a se putea oferi exemple, fără însă mijlocirea unui monopol, ca evoluţie antreprenorială şi reuşită de proiecte.

Profitul acumulat trebuie alocat în funcţie de planul/ proiectele de reinvestire în spaţiul regiunii. În cadrul regiunii fiecare oraş sau spaţiu teritorial poate să îşi aducă o contribuţie, în funcţie de specific, la evoluţia economică, socială, culturală, civică, într-un spirit de ”competiţie” util României şi către o promovare cât mai coerentă şi concretă a valorilor regionale implicit româneşti în Uniunea Europeană.

În fapt, regionalizarea trebuie să atragă o mai mare forţă de reuşită în proiectele propuse spre aprobare Uniunii Europene, prin conjugarea eforturilor şi stabilirea clară a propunerilor pentru investiţii, care să aducă un profit concret.

Dezideratul regionalizării ar trebui să fie în primul rând lupta împotriva corupţiei care a existat şi există atunci când discutăm de accesarea fodurilor europene pentru investiţii şi prin aceasta promovarea unei atitudini transparente care să încurajeze corectitudinea sub toate aspectele.

În drept, cred că prin regionalizare România poate să îşi întărească poziţia de ţară membră a Uniunii Europene, prin tocmai atingerea obiectivelor economice, culturale, educaţionale, istorice, civice, sportive etc din perspectiva unei abordări punctuale şi prin adoptarea unei atitudini care să respecte democraţia.

Cooperarea între regiuni trebuie să fie bazată pe sprijin reciproc şi pe shimbul de experienţă, pentru a evita astfel derapajele, discrepanţele şi blocajele economice.

Am ales câteva exemple de reper în ceea ce priveste rolul pozitiv al regionalizării în România.

Primul exemplu ar fi din spaţiul oraşului Haţeg, din judeţul Hunedoara care poate contribui la partea Regională Banat, prin turism, având Munţii Retezat, Sarmizegetusa, Cetatea Colţ (sau „Castelul din Carpaţi”, a lui Jules Werne), dar şi prin Biserici vechi şi Mănăstiri Ortodoxe ca centre de cultură, istorie şi spritualitate naţională. 

Apoi tradiţia în producerea berii prin marca ”Haţegana” ar putea fi readusă la Haţeg, având în vedere că apa de munte poate da acesteia un gust special dar şi tradiţia în ceea ce priveşte producerea de virşli care aparţie de specificul rural al zonei.

Al doilea exemplu ar fi din spaţiul oraşului Cluj, care poate contribui la partea Regională Românească Transilvania, prin simbolul sportiv universitar polivalent, Universitatea Cluj, apărut în 1919 odată cu Teatrul Naţional din Cluj. 

Ambele pot fi parte ale promovării cultural –sportive prin tradiţie, onoare şi fidelitate.

Recviem pentru o stea, sau despre metamorfoză

La Uzina de teatru s a lăsat noaptea, după ce muncitorii au ridicat „victima orelor teatralităţii şi au dus la săvârşire demontarea întruchipărilor acesteia, înaintea cărora triumfa veşmântul alb de sculptare; era 21 martie, anul 2010, la ora 19:00, asistam la dezgolirea scenei şi în uimire păşeam spre acasă, după un „Recviem pentru o stea, sau despre metamorfoză…

Oamenii sunt crâmpeie din stele; printre lumi o stea îşi aşteaptă calea luminii; omagiul stelelor este în fapt un recviem pentru o stea, anume; jocul exploziei de stele este amurgul din umbrele gravitaţionalului;

Stelele nu mor, nici nu cad, doar strălucesc;

Se zice că prietenia porumbeilor nu suportă trădarea, ei merg împreună, însă se poate întâmpla ca unul să şi dorească lumea; întoarcerea însă, rămâne va una răvăşită, bolnavă şi dată părăsirii; aşa a început sfârşitul, recitând într un decor bine, foarte bine ancorat în viaţa tuturor disensiunilor firii, din potretul vârstelor, către chipul anilor vieţii, în vidul ciopliturii personificărilor, printre asemănările unice ale amintirilor;

Să fie oare sau chiar este deloc înselătoare această suprapunere de memorie, scenă, joc al vârstei, joc al destinului, o singură scenă pentru o stea, un singur teatru pentru o stea, o singură piatră de hotar pentru o stea!?! Când vârstele se amestecă în memorii, când anii îşi lasă devălmaş întâlnirile cu lumea şi cu omul, în memento se cuibăresc nuanţele gesturilor îndrăzneţe care provoacă paroxistic trăirea; pe când? un atunci al transfigurării... o altfel de trasare a scenei? Sarah niciodată nu şi a îngăduit un repaos, mereu şi a jucat rolul; în fapt viaţa ei întreagă a fost o însumare a teatralităţii, iar când şi a simţit trupul claustrat în cele mai anoste angoase ale senectuţii, a ştiut să fie şi divă şi a arătat lumii întregi că nu aspiră la un ambiental placid, ci îl demască cu graţie, fiindcă tropicalul îi este specific, iar marea îşi lasă mereu amprenta pe gingăşia de căpătâi;

O piesă a bătrâneţii de nerefuzat, prinsă atât de bine în ancora memoriei, încât pe scenă Actriţa şi a demascat atât de clar acel plan care implica metamorfoza, încât strălucirea nu i era nici măcar regăsită, ci aievea prezentă ca permanenţă...

În lumea scenei din teatrul ca trăire a lui Sarah nu există pietre de hotar; lumea ei este pretutindeni, şi de acolo se adună întregul sevei privirii; marea era în preajma lui Sarah, voalul albastru şi ţărmul însemnau împrejmuirea iar el, mimul Pitou este eternul scrib, permanent încercat al măştilor, de viaţă, de joc, de troc al teatralităţii ca retroviZiune; printre clipe este povestaş, în orele de cumpănă un adevărat prieten şi camarad, cârcotaş în şoaptă; este un clown ori Arlechin care îşi dăruieşte scriiturii motivul măştilor: masca mamei, masca americanului dizgraţios, masca lui Dorian Gray - poate cea mai sugestivă critică a vremurilor de care ne simţim adeseori împovăraţi că suntem în obligaţia de a trăi...

Pentru Sarah mâine nu este; doar penumbrele unui astăzi disimulează intenţia de a se lăsa în voia unui mâine mereu tratat cu indiferenţă... Pe orice vreme, în orice ambiguitate, Sarah joacă, scrie, pictează, îşi /se răspândeşte întru Eu /dinspre Sine, se întruChiprează lumii, nu ezită să îşi asemene priveliştea omului, chiar dacă Zeul Necunoscut a sădit O în carnea vieţii precum un Nor Ghimpe Cerului rotind anotimpal şi trecător /schimbător vremea... şi mai ales pare că nu regretă nimic, chiar nimic...

Un maternal mereu ostil şi mereu ostentativ în reproşul defectelor (mama era frumoasă, dar prinsă în uzura florilor şi doar la discreţia vremurilor tuturora), cronici nebune dar şi îmbibate de ranchiuna specifică ascuţimilor nazale, o evreitate care stârneşte ura de mamă într un indirect al urii de sine generice...

Amputarea duce la excesul major, un ultim scop al dedicării întru teatralitate; Sarah joacă mereu ca şi cum clipa ar fi o frântură de lumină din soare sau o reflectare a acestuia care încununează luna, o stea - rămâne va întruAsemănare; şi, mai apoi, brusc, la limita mării întru ţărm, este frig; Sarah adoarme; pe chipul alb se stârnesc rând pe rând ropotinde aplauze, candoarea din priviri, surâsuri privilegiate cât timp din scenă visul este străfulgerat de brazdele amurgului către ceruri încrustate, unui memento apogeului,    

Sarah Bernhard