Quartet

Quartet

Pentru prima dată am fost în sala Teofil Vâlcu”. E o anexă, dat fiind că T.N.I. este în renovare, sperăm vremelnică, cu scări mai în largheţe decât la Uzină” şi este sub semnul clar al încorporării în ceva-ul grandios de arhitectură din care este parte.

O sală de balet, vestiare duale, elemente pentru décor şi mai apoi sala, mult mai omogen numerotată decât celelalte. Ora 18, data de 11 avril, duminică.

Sub privirea furioso din bust a lui Verdi (exigenţa de bust trebuia fireşte respectată, doar totul era cu peTrecere în casa lui), dintru început am fost întîmpinaţi cu décor classic, de azil, de senectute, de rămânere, de replici andante şi nu în ultimul rând de angoasa virilităţii latente.

Momentele unei vieţi recurente, clipele unei existenţe claustrate în orele ultime ale delăsării, toate sunt aflate în negura amiezei albe, unde timpul nu are nici săvârşire nici decurgere, ci doar un cândva, oarecare...

Întru început erau doar 3, fiecare cu preocupările lui de a nu se lăsa deprins în cuprinderea nemiloasă a timpului trecut sau prezent, fiindcă deja viitorul era învoalat.

Cei trei aveau: Arta trupurilor goale din PlayBoy, Arta şi poezia mereu conflictuale sau chiar Arta permanenţei prin mângâierea vocilor trecutului.

Viaţa se roteşte în jurul axei sale, fără a mai fi vreodată strălucitoare altfel decât dintru întruchiparea în memento; viaţa unei mulţumiri de sfârtecarea eului se dăruieşte pe sine micilor delicii ale dorinţei de mult lăsate colţ de atelier; şi viaţa pe lângă care strecori „un altă dată” doar doar vei putea evada într una din vremurile care să-ţi rememoreze puţin gloria, victoriile, înfrângerile şi înfrânările... desfrâul nudului ingenuu

Cu gândul dezgolit firii, precum o coapsală mişcare arcuită timpului, omului îi stă nainte perspectiva femeii şi tăria; cu rostirea pe suflet şi căutarea frazei perfecte buzele îl fac pe om mim al demascării Artei; cu urcuş exotic în saltul din memoria imediată, dar niciodată prea departe de răsunetul unic al vocilor operei reeditate, femeia îşi are sălaş de armonii dorul şi dragul...

Cercul mereu larg are însă bucuriile tainic ascunse egolatru, întâlnirile prinse în teama fiecăruia de rătăcire de la luciditate; ei sunt mereu atenţi unul la altul, atenţi şi leneşi dar extrem de perspicace la un simptom al delabrării, tocmai spre a-l duce într-o nemăsurată margine de vis...

Şi, nu, niciodată în quartet nu îşi va face lor vreun requiem, dat fiindcă omagiul lui Verdi este unul deloc trist, ci evenimenţial, în care bucuria şi strălucirea epocii sunt centrul ţinutului, iar nemăsuratul preţ al evaziunii însemnă încântarea privirii...

Iată o călătorie mereu spre exotic, un mic dezacord al vieţii trecute şi neîmpărtăşite iubirii, o alunecare în pofte prestăvilite de improbabile erectilităţi, un refugiu, din milă într-un loc de alint rutinant; e modul unui mediu care se manifestă afectat de condiţia umană dusă-n ispita unei comunităţi care poate implica democraţia; chiar şi artiştilor cărora le este nespecifică; dintr-un abrupt necesar se iscă un quartet deloc inedit, altfel gândit, o afirmare a ceea ce în trecut avea pe deplin valenţele perfecţiunii nicodată întâlnite împreună, ci doar răsfrânt pe alocuri şi aparte prin vremuri...

Avem un întreg carusel de revendicări sentimentale, o mare de mici bucurii îndulcite, un noian de creuzet mişcării înspre Fiinţă, furii latente care sunt adulmecate de revedere; vocile se întruChipează dincolo de singurătate, întru Apoi de vanitate, fiindcă ele rămân iar nuanţele lor chiar şi aşa cuprinse de seniorat au puterea de ecou al seducţiei, prin blândeţe şi forţă...

Evaziunea lor era o bătrâneţe într un amurg frumos, un destin nicodată înfrânt sau uitat unui decurs al vieţii aparte, o prismă de memento autonom de tot şi toate, un prag al apropierii paşilor de eliberare a tarelor trecutului de reconciliativă nuanţă regăsită tocmai dinspre solitudine şi părăsire...

Costumele sunt gata aduse, machiajul aproape perfect, strălucirea privirilor ca niciodat mai faină; iată că printre mişcări se strecoară stângaci nostalgia eşecului marital or ascunsul înşelării partenerului de viaţă, impotenţa, relaţii făcute şi prietenii desfăcute, angoase resimţite, furii potolite de emoţie.

Nu contează departele frăgezimii atunci când sufletele sunt animate de un efort recuperatoriu al prezenţei scenice... nici măcar uitarea nu-şi află puterea când există acea tărie de caracter care te face să dobândeşti munţii şi să-ţi iei cu asalt viaţa... măcar cât şi pentru o clipă de glorie...

S-au lăsat multe aplauze peste Azilul soft al Artiştilor, au rămas pe buze ovaţiile şi în suflete bucuria vederii elitei teatrului care şi-a deschis privirilor noastre nu doar inima în întregul cuprinderii bucuriei de a fi, de a se afla şi a avea scena(ă/ în) teatralitate(a ci mai ales dragul de teatralitate, acolo unde din nicăieri spectatoRMmimul lasă dinainte prologul iar Actorul îşi află conturul în mereu fascinantul ritm al joCului...

Întregul fast ne-a fost un dar al unei duminici aparte, tocmai de aceea afirmăm: aplauze Actorilor şi glorie joCuluI !...